Educaţia traversează o epocă a vânătorii de vrăjitoare | SIVECO Romania

Educaţia traversează o epocă a vânătorii de vrăjitoare

Luni, Noiembrie 21, 2011

Ca elev, student şi, apoi, profesor, am asociat mereu şcoala - de toate nivelurile, dar mai ales pe cea de rang academic - cu ideea de protocol persuasiv şi prevenitor, de politeţe şi amenitate, de căldură şi complicitate între discipol şi cel care îl educă. Nu pentru că nu aş fi traversat şi altfel de experienţe, ci pentru că acelea cu adevărat modelatoare şi memorabile mi s-au părut a fi întâlnirile de acest fel, figurile luminoase de dascăli pasionaţi de ceea ce făceau şi, prin urmare, capabili să împărtăşească taina pe care o deţineau într-un soi de complicitate ce amesteca inteligenţa şi instrucţia cu pasiunea şi afectivitatea.

Îmi place şi acum, la o vârstă care nu mai este demult cea a începuturilor, să socotesc că în asemenea combinaţii de raţionalitate şi simţire, de incursiune cutezătoare în necunoscut cu complicitatea celui mai instruit stă ceva din secretul educaţiei. Dacă nu ar fi aşa, ce anume ar separa pedagogia de propagandă şi persuasiunea de presiune exercitată asupra insului uman? Unde ar mai fi distanţa dintre procesul de cunoaştere disciplinată din şcoală şi manipularea lipsită de scrupule, întărită prin coerciţie?

... Poate pentru că sunt fidel acestui mod de a vedea lucrurile simt, mărturisesc, o mare tulburare şi irascibilitate atunci când un potentat din domeniul educaţiei ameninţă direct, insinuează sau acuză fără discernământ, pe mulţi nenumiţi, cu gândul la câţiva, ştiuţi, parcă întreaga populaţie a educaţiei dintr-o ţară ca a noastră. Se poate întâmpla ca un păstor să îşi confunde turma cu o haită de lupi, socotind că misiunea lui nu este de a-şi creşte şi îngriji oile, ci de a le arăta mereu bâta, de a le fugări prin ţarc şi de a-şi ascuţi demonstrativ cuţitele în faţa lor. Nu spun că la Ministerul Justiţiei sau la Ministerul de Interne o asemenea viziune ar fi nefuncţională. Dar la Educaţie este o confuzie flagrantă şi revoltătoare.

Educatorul educă, judecătorul judecă, poliţistul face poliţie. Poate diferenţa dintre prima acţiune - creşterea cunoaşterii insului uman, asistarea în descoperirea de sine şi conturarea caracterului, a tablei de valori pentru viaţă - şi cea la care conlucrează ceilalţi doi (aplicarea dreptăţii şi asigurarea liniştii publice, de la absolvirea nevinovatului până la pedepsirea culpabilului) nu este suficient de vădită pentru toată lumea, însă. Cum altfel să îmi explic faptul că, după ce, la ceremonia premierii bacalaureaţilor cu nota maximă pe anul 2010 - 2011, a început prin a anunţa încălcările legii şi procesele demarate cu acest prilej (ca un opricinik), stricând bucuria tuturor cu imaginea de teritoriu de jaf, mizerie şi cotropire a învăţământului românesc actual, dl ministru Funeriu ameninţă acum anticipativ universităţile care ar umbla la alegeri cu fofârlica.

Nu ideea de la care pleacă deranjează ("Universităţile trebuie să fie deschise, dezbaterile deschise, trebuie să ieşim din luptele pentru putere care se duc în spatele uşilor închise"), chiar dacă ­este naivă - când şi unde, în afară de proiecţiile utopice comuniste asupra viitorului, s-a putut anihila de tot şi pe bune lupta pentru putere? - şi chiar dacă imperativul formulat apăsat şi inabil pare un dictat al Executivului într-o chestiune, totuşi, principială. Supărător este tonul poliţienesc, agresiv şi ameninţător: "Consecinţele pentru universităţile care nu înţeleg să organizeze alegerile corect şi pentru conducerile acestora vor merge, aşa cum prevede legea, de la tăierea finanţării, până la sancţiuni împotriva conducerilor care abuziv, nu respectă democraţia universitară". Ceea ce spune ministrul se ştia deja, oricum. La ce bun, atunci, recursul la procesul de intenţii şi la retorica poliţienească? Se cunosc sancţiunile instituite la nivel ministerial, iar pentru mai multe precizări se putea folosi calea ierarhică, internă, a ordinelor ministeriale transmise în teritoriu. Atunci?

Dacă nu cumva ministrul a urmărit să lase impresia că Educaţia traversează o epocă a vânătorii de vrăjitoare, că exersează o aplicaţie de mc­carthyism sau că politicianul care este pozează ­într-un justiţiar absolut (clinteastwoodism sui ­generis), impresia cu totul dezagreabilă, dincolo de cei către care era ţintit mesajul, este că educaţia naţională este un teritoriu al infantilismului ­iresponsabil şi că acela care răspunde, ministerial, de el este un tătuc aspru, ameninţând cu bătaia şi încarcerarea.

Cum mă număr şi eu printre cei care nu doresc un loc în topurile ierarhiei sistemului, nici la locul meu de muncă, nici mai sus pe scara onorurilor şi a servituţilor, declar că imaginea de teritoriu destinat neîncetatei cruciade funeriene proiectate asupra învăţământului actual mi se pare dezagreabilă; o proiecţie destructivă, care se transmite repetat - în mod conştient? - şi elevilor, şi studenţilor, şi părinţilor, şi profesorilor. De ce ar trebui ca întreaga Românie să participe la răfuielile unor demnitari de partid cu alţi demnitari de partid, actuali şi foşti, într-o atmosferă de continuă confruntare şi de autoelogiere? Dacă legea prevede ceva, acel lucru se cuvine aplicat, fără îndoială. Dar ce ar strica dacă acest lucru s-ar face cu o anume decenţă? Cu atât mai mult cu cât viziunea domnului ministru asupra domeniului pe care îl păstoreşte - de iad din care, cu sabia dreptăţii în mână, alungă rând pe rând dracii - nu se confirmă neapărat.

Se doreşte o probă? Iată ce spune dl Radu Jugureanu, directorul departamentului AeL eContent din SIVECO Romania: "Avem o platformă de eLearning unică în Europa şi un program închegat, unitar. Conţinutul educaţional românesc a fost declarat cel mai bun din lume în anul 2005, la ­World Summit on the Information Society. Ro­mânia este una dintre puţinele ţări exportatoare de educaţie". Este deci dezastru în educaţie? Sau suntem, măcar în unele privinţe, exemplari?

Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai